Barbu Delavrancea

S-a nascut la 11 aprilie 1858, in mahalaua Delea-Noua, din bariera Vergului, Bucuresti, mezinul unei familii modeste. Tatal, Stefan acaruta-goalaa, pe numele adevarat Stefan Tudorica Albu, era coborator din familia unor ciobani vranceni, astramutat in marginea Bucurestilor, in cautarea unei munci mai rodnicea, devenind carutas de grane pe traseul Bucuresti-Giurgiu si astaroste al carausilor din barieraa. Tatal lui Delavrancea a fost improprietarit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate de Cuza-Voda si M. Kogalniceanu: aEu nu pot sa uit ca sunt copilul taranului clacas impropietarit la ’64 … Strabunii mei se pierd in haosul iobagilor, suferind cu ceilalti tarani deopotriva si lipsa, si foamea, si navalirile …a Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era afiica vaduvei Stana din Postravari, sat locuit de clacasi, de pe mosia familiei Filipescua. Primii ani de viata si-i petrece in ulita Vergului, in tovarasia tatalui, ajuns la aproape 70 de ani: aMi-aduc si acum aminte (as fi multumit daca n-ar fi decat o amintire) cum ma agatam de scurteica lui lunga si imblanita cu marsa neagra si-l linguseam si-l mangaiam pe obraji si pe pletele-i rotunjite ca sa ma ia in carutaa – si a povestilor spuse la gura sobei: aPleoapele-mi cadeau incarcate de lene, de somn, de multumire. Si ma simteam usor ca un fulg plutind pe o apa care curge incet, incetinel, incetisor .

Parintii il dadura in primire diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, asa-l invete slovele noi si sa citeascaa. in clasa a II-a (1866) intra elev la Scoala de Baieti Nr. 4, unde il are invatator pe Spirache Danilescu, aom luminata, urmand ca in anul urmator sa treaca la Scoala Domneasca, pentru clasele a III-a si a IV-a. Studiaza cu invatatorii E. Becarian si Ion Vucitescu, in conditiile de rigoare ale internatului si ale scolii vechi in care se practicau pedepse aspre. in registrele matricole era trecut numele de Stefanescu Barbu.

Dupa cele patru clase primare, Barbu este inscris, dupa un an, ca bursier la Liceul aSf. Savaa, invata cu cei mai de seama profesori ai Capitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu, Vasile Stefanescu), fiind remarcat pentru talentul si capacitatea sa de asimilare. Atmosfera din internatul de la aSf. Savaa si imaginea adolescentului vibrand de pasiune vor fi evocate in nuvela Bursierul. Din aceasta perioada (1876 – 1877) dateaza si primele lui incercari literare. Din 1877 devine student la Facultatea de Drept.

Debutul literar

Adevarata aproductie poetica a liceanuluia poate fi identificata mai tarziu, in 1878. Dupa ce incepe sa publice versuri in ziarul Romania libera, in 1878 publica primul sau volum, placheta de poezii Poiana lunga. Amintiri, semnata doar cu prenumele Barbu, in traditia poeziei din primele decenii ale veacului, cu o buna primire din partea criticii, in revistele Viata literara, Romania libera, Familia. in 1882, Barbu Delavrancea isi trece examenul de licenta la Facultatea de Drept din Bucuresti, cu teza de licenta in drept Pedeapsa, natura si insusirile ei, pe care o publica in acelasi an, semnata Barbu G. Stefanescu. Gheorghe era bunicul dinspre partea tatalui: aGheorghe Tudorica Albu din Sohatua. Scriitorul isi va semna operele cu varianta definitiva Barbu Delavrancea (ortografiata la inceput ade la Vranceaa, dupa acel tinut de mare originalitate etno-culturala, de care scriitorul se simtea foarte legat sufleteste). in perioada 1880 – 1882, Barbu Stefanescu publica in Romania libera foiletoanele intitutale Zig-Zag, semnand cu pseudonimul Argus. De acum dateaza si debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultanica (Romania libera, 9 – 15 martie, 1883), semnata Argus. Dupa un scurt popas la Paris (1882 – 1884), pentru a-si desavarsi studiile juridice, Delavrancea publica in 1885 volumul de nuvele Sultanica.

Activitatea publicistica
 
Reintors in tara de la Paris (1884), Delavrancea devine aun nume de circulatie si de prestigiua. Colaboreaza cu Romania Libera, numarandu-se printre redactorii ei apropiati, alaturi de Al. Vlahuta si Duiliu Zamfirescu, semnand cronicile muzicale si plastice, precum si nuvelele si povestirile din prima editie a volumului Sultanica. Publica, pe rand, Suier, Fanta-Cella, Iancu Moroi, Razmirita, Palatul de clestar si Odinioara, care anuntau cu pregnanta un nume nou in literatura romana, culminand cu Trubadurul (1886) si cu Hagi-Tudose (1887). in 1884, Barbu Delavrancea reprezinta redactia Romaniei libere la cea de-a XXI-a aniversare a Junimii la Iasi, publicand reportajele Ultimele stiri si Iasi si banchetul Junimistilor (Romania libera, octombrie 1884). Il cunoaste pe I. L. Caragiale, caruia ii consacra un admirabil portret.

Face cunostinta cu V. Alecsandri (era pentru prima oara cand observam de aproape acel izvor limpede de lacramioare si margaritare, pe artistul de frunte al pastelelor, pe marele liric al lui Dan, capitan de plai) si cu Titu Maiorescu, citind in 1886 la cercul de la Convorbiri nuvela Trubadurul. Din 1885, scriitorul va publica la ziarul Drepturile omului, iar mai tarziu la Literatura si stiinta, revista condusa de C.D. Gherea. Scriitorul ia parte, de asemenea, la infiintarea ziarului Epoca, al carui prim-redactor va fi de la 16 noiembrie 1885 pana la 23 ianuarie 1886, printre colaboratori aflandu-se Al. Vlahuta si Anghel Demetrescu.

Delavrancea va publica aici, printre altele, doua articole semnificative: Cum suntem guvernati si Fiii poporului si saracia poporului, fiind prezentata, pe un ton patetic, starea de inapoiere si de mizerie a celor sarmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale, sunt dezvaluite primele note ale pamfletarului si ale politicianului de mai tarziu. Continuandu-si colaborarea la Lupta, ziar condus de Gheorghe Panu, gazetarul probeaza o buna conduita critica. in 1888, Delavrancea se angajeaza ca redactor si colaborator la ziarele Democratia si Vointa nationala, unde se va remarca prin numeroase articole. Face critica muzicala si dramatica (Epoca, 1886), polemizeaza cu Maiorescu intr-o serie de articole ce vor demonstra multiple insusiri intelectuale (O familie de poeti). E prezent in aproape toate domeniile artei si ale vietii publice, incercandu-si talentul in numeroase directii. La 19 aprilie 1887 tipareste revista Lupta literara, in paginile careia apare prima varianta a nuvelei Hagi-Tudose. Printre colaboratori ii descoperim pe Al. Vlahuta, C. Mille, P. Ispirescu si Artur Gorovei. Atras de coplesitoarea personalitate a lui B.P. Hasdeu, Delavrancea devine redactor la Revista noua, condusa de marele savant. Angajandu-se tot mai mult in politica si in gazetarie, scriitorul devine redactorul permanent al ziarelor Democratia si Vointa nationala. Publica, in continuare, la Vieata (1894), revista saptamanala ilustrata, condusa de Al. Vlahuta si, mai apoi, de Alceu Urechia, acordand acelasi interes tuturor problemelor literare, istorice si filologice, sociale sau politice, in articole de o complexa bogatie de culori. De la 1 martie 1892, Delavrancea va saluta aparitia la Falticeni a revistei de literatura populara Sezatoarea, apreciind ca revista condusa de Artur Gorovei ase cuvine a avea cu precadere inaintea oricarui om cult, literat si bun roman, caci cel mai suveran mijloc de a intelege un popor este acela de a-i cunoaste si aprofunda traditiile, stiinta si creatiunile sale simple, naive, dar adeseori strabatute de un spirit vast si genial, pe care numai multimile si popoarele il pot aveaa. Redactorul Revistei noi era la curent cu cele mai de seama si mai noi teorii de folclor comparat. Prin studiul din Columna lui Traian (1882), intitulat Doina. Originea poeziei poporane la romani, Delavrancea se refera la Dimitrie Cantemir, care in Descrierea Moldovei dadea o prima explicatie a cuvantului doina, intuind un strans raport de interdependenta dintre om si natura, pe care cantecul popular il reflecta atat de pregnant. Cel mai important studiu de folclor se intituleaza Verbul plastic in creatiile poporane (Sezatoarea, 1929), dezvaluind aspiritul analitic original, acuitatea observatiei, cunostintele multilaterale si adanci ale scriitoruluia (Al. Sandulescu), asa cum va dovedi si studiul Din estetica poeziei populare (1913), discurs de receptie cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Romane.

Din activitatea publicistica a lui Delavrancea pot fi desprinse si alte articole in care, cu aceeasi efervescenta intelectuala, scriitorul va exprima puncte de vedere in materie de arta, de limba si de literatura. Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creatiei dramatice originale, va intampina cu entuziasm scrierile lui M. Sadoveanu, amare talent, cu o limba bogata, cu un stil minunata, ale lui Gala Galaction, aunde viata pare aidoma cu cea realaa sau ale lui D. D. Patrascanu.

Un moment important in activitatea sa jurnalistica il reprezinta revista Lupta literara (1887), cu accentuate atitudini critice in probleme de critica si de istorie literara, intrand adeseori in polemica cu Titu Maiorescu, pe care l-a determinat sa scrie articolul Poeti si critici, publicat in Convorbiri literare la 1 aprilie 1886. Cu mult inaintea lui Ibraileanu, Delavrancea semnala succint ideea caracterului specific national al literaturii, avand in vedere o stricta conditionare sociala si istorica. Beneficiind, din epoca studiilor pariziene, si de o serioasa cultura plastica, Delavrancea va realiza in cateva articole si unele observatii deosebit de interesante in acest domeniu. Seria de foiletoane din Romania libera (1883) va reprezenta primul examen al tanarului critic de arta, pe cale de a-si clarifica preferintele si de a-si consolida atitudinile (Salonul 1883, Pictura). Pasionat si entuziast, cronicile de dupa 1890, semnate Era Dolce sau Viator, vor imbratisa un camp foarte vast de preocupari, cu deosebire despre cativa din artistii romani de la sfarsitul secolului trecut, in primul rand despre Nicolae Grigorescu si Andreescu, pe care l-a admirat sincer:

In fata peisajelor lui Andreescu vezi natura vie si mare. (…). Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu este splendoare uscata, la Andreescu se preface in simplu, energic si suculent. La Grigorescu, bogatia aparenta te rapeste fara a te convinge, la Andreescu, simplitatea aparenta te convinge si te pune pe ganduri, te face sa intelegi, si de aceea admiri fara regret si fara reticenta, caci pledoariile lui sunt niste rezumate limpezi ale esentialului din natura (Democratia, 1883)