Eugen Ionescu
cunoscut in afara Romaniei sub numele de Eugene Ionesco, conform ortografiei franceze) a fost un scriitor de limba franceza originar din Romania, protagonist al teatrului absurdului si membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6).
Tatal sau, Eugen Ionescu, roman, era avocat, iar mama ThArAse avea cetatenie franceza si era de origine iudaica (cf. Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar romanesc, Editura Compania, 2003). Acest fapt l-a impiedicat sa se “rinocerizeze”, intr-o perioada cand colegii sai de generatie cochetau cu ideile totalitare.
La varsta de patru ani, Eugen Ionescu isi insoteste familia in Franta, unde va ramane pana in 1924. Isi continua educatia in Romania urmand cursurile de liceu la Colegiul “Sfantul Sava” din Bucuresti, si sustine examenul de bacalaureat in Craiova. Se inscrie la Facultatea de Litere, obtinand licenta pentru limba franceza. Terminand cursurile universitare, este numit profesor de franceza la Cernavoda, iar mai tarziu este transferat la Bucuresti. In 1938 pleaca la Paris ca bursier. Acolo isi scrie teza de doctorat Tema mortii si a pacatului in poezia franceza.
Primele aparitii ale lui Ionescu sunt in limba romana, cu poezii publicate in revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critica literara si o incercare de epica umoristica, Hugoliada: Viata grotesca si tragica a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri si se numeste Elegii pentru fiinte mici. Cele mai de seama scrieri in limba romana raman eseurile critice, reunite in volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru “scriitori tineri needitati”. Desprindem deja o formula a absurdului, cartea producand uimire, deruta, comic irezistibil. Astfel, dupa ce ataca figurile majore ale literaturii romane din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru ca nu ar fi creat o opera valabila, Eugen Ionescu revine si sustine ca ar putea dovedi exact contrariul!
Intreaga opera ce va urma poate fi considerata ca un efort original si reusit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic si absurd al existentei, fatalitatea mortii, splendoarea si neantul conditiei umane.
Prima lui piesa de teatru, La Cantatrice Chauve (“Cantareata cheala”) a fost reprezentata la 11 mai 1950 la ThAatre de la Huchette in regia lui N. Bataille, fiind primita cu raceala de public si de critica. Piesa relua o alta, scrisa in limba romana, si intitulata Englezeste fara profesor, publicata abia dupa 1990. Urmeaza o perioada foarte fecunda, in care autorul prezinta, an de an, cate o noua piesa. Salile de teatru raman goale, dar treptat incepe sa se formeze un cerc de admiratori care saluta acest comic ivit din absurd, unde insolitul face sa explodeze cadrul cotidian.
Teatrul cel mai de seama al Frantei, La ComAdie FranAaise, prezinta in 1966, pentru prima data, o piesa de Ionescu, Setea si Foamea si apoi piesa Regele moare. Anul 1970 ii aduce o importanta recunoastere, alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, primul scriitor de origine romana cu o atat de inalta distinctie.
Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de carti si sute de studii, teze de doctorat, colocvii internationale, simpozioane si festivaluri. Criticii disting, in general, doua perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare si mecanice, cu limbaj aberant si caracter comic predominant: Cantareata cheala, Lectia, Scaunele si altele. A doua incadreaza piese ca Ucigas fara simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., in care apare un personaj principal, un mic functionar modest sau rege visator si naiv, cu numele de Beranger sau Jean. In aceste piese actiunea si decorul capata importanta, limbajul este mai putin derutant si comicul este inlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singuratatea si izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia mortii este marea forta motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gandirii si limbajului la moartea neinteleasa si neacceptabila a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creeaza in mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental si anticonventional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevarat, deci liber si straniu, pur si sincer, provocator, un lant pasionant, vertiginos si in toate directiile. De fapt, comedia si tragedia se impletesc necontenit, drumul luminos de comedie devine drumul spre intuneric, spre moarte.